Trecut-au anii...

    Trecut-au anii ca vântul care-mi şuieră la geam. Douăzeci şi unu... şi nu Blackjack, ci atâţia am împlinit anul acesta. Dacă întrebarea este: „Ţi se par mulţi sau puţini?” atunci nu am răspuns pentru ea. Cântărind tot ceea ce am făcut în anii ce au trecut constat că nu ştiu ce să pun în balanţă... Bunătate vs Răutate? Bucurie vs Tristeţe? Raţional vs Instinctual? Iubire vs Ură? Cred că dualitatea lor mereu va exista în mine, în oameni... Deşi nu regret nimic acum, sunt lucruri pe care cu siguranţă le-aş face diferit, dar casetofonul nu-mi permite să derulez înapoi. Încercând să-mi amintesc cum îmi vedeam viitorul prin ochii unui copil îmi dau seama că era altfel, în el existau alte lucruri, alte prietenii, alte percepţii, altă carieră, altă facultate, alt viitor, altă lume... De ce ne schimbăm oare atât de mult pe parcurs ce creştem? Vrem alte lucruri comparativ cu ceea ce ne doream când eram mici? Să fie oare conştientizarea anumitor dorinţe reale şi experienţa trăită? Sau doar simplul fapt că nu ne-am dorit cu adevărat ca visele noastre de copil să se-nplineanească?

Puzzle de apă

Un puzzle de apă, doar unul. Să se adune lume din toate colţurile planetei, până şi cei mai înţelepţi veniţi dinspre stele. În zadar să fie construirea lui. Orice îmbinare de molecule să nu mai poată fi dezbinată la fel, iar fiecare piesă pusă greşit să schimbe înfăţişarea finală. Dar nu de alt rezultat este nevoie, ci de cel iniţial, cel la care nu se mai poate ajunge, cel care după prima greşeală dispare definitiv. Să aibe şi buton de Reset, dar în zadar e totul. De neconstruit se pare că-i, neavând o imaginea finală pe cutie. Oare ploaia-i un puzzle de apă ?

What does AIESEC mean to ME?
O dorinţă aprinsă îl ardea pe interior, în timp ce hoinărea fără stare prin univers. Auzise el, în ultima sa reîncarnare, despre o mamă care aducea pe lume agenţi ai schimbării. Vroia şi el să fie unul, deşi avusese multe vieţi înainte, nu făcuse mare lucru în nici una dintre ele.
Hotărât se duce la Dumnezeu să-i ceară o ultimă şansă de a fi fiinţă, dar una a acelei mame despre care auzise el multe lucruri. Îi se oferă acest lucru, dar este avertizat că nu toţi reuşesc, unii se vor pierde pe drum, iar ceilalţi nu sunt acceptaţi de însăşi cea care dă viaţă.

În toamna lui octombrie 2010 mă năşteam într-o familie pe nume AIESEC, împreună cu alţi câţiva fraţi şi câteva surori. Încă din prima zi ne-a fost prezentată casa şi cum merg lucrurile în ea.
Fraţii mai mari au sărit imediat în ajutor răspunzând întrebărilor celor nou-născuţi cu un entuziasm aparte. Încet, încet am început să-i cunosc pe toţi din familie şi rolul lor în această casă. În scurt timp am aflat că de fapt nu sunt toţi aici. Unii dintre ei sunt plecaţi la rudele mai mari în ţări străine, pentru a învăţa câte ceva de la ei, iar când se vor întoarce ne vor împărtăşi şi nouă din experienţa lor.
Am învăţat că unii dintre fraţii mai mari nu au foarte multe priorităţi în plus faţă de cei mici, şi că dacă vrei să schimbi ceva în casă : „un bec, un covor, sau să te aventuriezi la cumpărături ori la dus gunoiul” o poţi face dacă demonstrezi că eşti în stare.
Aici munceşti încă de mic, greşeşti, înveţi, pierzi şi te ridici din nou, iar în final când vei fi suficient de matur să părăseşti familia şi să mergi pe drumul tău, recompensa non-materială primită până acum se va transforma în ce vrei tu.